Sa bati la pas, agale, gradina pana-n capat, pitica sa vina dupa tine cu pasi marunti si rari, sa o vezi cum de ici ia o rosie, de colo cateva boabe de strugure, oprindu-se din loc in loc sa savureze bilutele negre, apoi pe cele albe, dupa cum i se par mai gustoase, sa aduni cateva fire de busuioc - ce te ameteste cu parfumul atat de puternic, atat de aproape de copilaria prin casa cu iz de poveste a bunicii... sa iei o frunzulita verde si aromata si sa-i spui micutei ca ne dam cu parfum, pe dupa urechi, pe sub barbita, pe incheieturile manutelor... Sa aduni de sub frunzele tot mai ingalbenite cativa ultimi ardei iuti, o mini rosie ratacita, ceva nuci pe care vantul le-a raspandit prin iarba deasa inca, cate o vanta lucioasa ca un pantof de lac in prima zi de scoala.
Mirosul de toamna, de septembrie pe sfarsite, cu adieri de fum de la primele focuri in soba si mormane de resturi transformandu-se in viitoare viata prin cenusa, miros de cald si frig la un loc, un soare fara putere, bland te dezmiarda prin parul ravasit de vantul ce inca nu s-a razvratit...
Da, stiu de ce am ales, mai mult sau mai putin constient viata la tara. E drept, inca nu sunt "acolo", simt lipsa, simt dezradacinare, nu seamana cu acel "la tara" din copilarie, nu e satul de munte care mi s-a cuibarit in suflet, nu sunt aceiasi oameni ca in visele micii copilarii, se amesteca modernul cu vechiul intr-un amalgam ce uneori ma debusoleaza. Nu stiu inca in ce fel si cum imi voi croi drumul in noul stil de viata si cum voi impaca nevoia de simplitate cu obisnuinta copilului rasfatat de oras ce am devenit, cum imi voi umple nevoia de socializare cu oameni ce imi sunt asemeni. Dar STIU macar de ce am ales o curte, o gradina, cer, aer, pamant...
Eu n-am putut sa aleg ce-am vrut, cred insa ca tu ai ales bine. Cum vedem oamenii si lucrurile in copilarie, nu le mai vedem niciodata...Totusi, cred cu tarie ca viata la oras inseamna instrainare de viata adevarata si intoarcerea la tara e o regasire binefacatoare, poate chiar salvatoare.
RăspundețiȘtergereAi scris atat de frumos, incat sunt sigura ca pentru sufletul tau -si pentru copilul tau - ai ales bine.
Sigura de alegere nu voi fi niciodata. dar asta nu din cauza alegerii in sine, ci pentru ca asa sunt eu construita, vesnic intr-o cautare, vesnic cu un minus, un gol... Insa aceste momente imi dau macar pentru o vreme exact ceea ce caut :)
RăspundețiȘtergereAcelasi sentiment il am si eu acum, adult fiind, cand ma intorc si stau mai mult in casa bunicilor. Inainte vedeam povestea, acum vad realitatea. Vedeam frumosul, acum vad greul. Si desi ma cuprinde nostalgia de foarte multe ori si incerc sa fortez sa simt, sa vad ce era odata, din pacate nu se poate.Dar sunt recunoscatoare pentru amintirile pe care le am si mai ales ca bunicii sunt inca in viata.
RăspundețiȘtergereBuna, Roxana !
RăspundețiȘtergereAm mai trecut pe-aici, dar acum vreau sa-ti las si un semn pe blog. M-a atins ce-ai scris mai sus ... Eu cred ca noi toti ne traim viata intr-o continua cautare. Cautam frumosul, perfectiunea, linistea interioara, echilibrul la care simtim ca putem ajunge in unele clipe binecuvantate si am vrea sa il regasim in fiecare zi ... Niciodata nu vom ajunge la capatul misiunii si mereu invatam pe parcurs. Nu-i asa ?
Cam asa ceva... Vesnic in cautare, vesnic in cautarea acelui EU. Probabil de aceea a si ajuns omenirea pana aici intr-un timp atat de scurt. Eu insa fac parte din categoria celor ce nici macar nu stiu exact ce cauta :))
RăspundețiȘtergere